Există propoziții pe care ajungem să le spunem despre noi cu o surprinzătoare certitudine. ”Nu sunt un om care vorbește ușor în fața altora. / Nu sunt suficient de creativ pentru asta. / Nu mă pricep la conversații dificile. / Nu sunt încă pregătită să conduc o echipă.” Unele pornesc din experiențe reale; însă altele dintr-un feedback primit cândva, dintr-un eșec pe care ni-l amintim mai bine decât zece reușite sau, pur și simplu, din rolurile în care ne-am obișnuit să ne vedem. Cu timpul, aceste experiențe se așază într-o poveste coerentă despre cine suntem, ce putem face și care este locul nostru. Iar poveștile despre noi au o particularitate curioasă: dacă le repetăm suficient, încep să sune ca niște adevăruri.
Filosoful german Thomas Metzinger pune sub semnul întrebării ideea unui sine fix. În lucrările sale despre conștiință și sine, el propune să privim experiența de a avea un „eu” prin prisma unui model pe care mintea îl construiește continuu.
„Eul este o unealtă –
una care a evoluat pentru a controla și a prezice comportamentul propriu
și înțelegerea comportamentului altora. Fiecare dintre noi își trăiește viața conștientă
în propriul Tunel al Eului, nu în direct contact cu realitatea exterioară,
ci posedând o perspectivă lăuntrică, de persoana întâi.”
— THOMAS METZINGER, Tunelul Eului, Capitolul 8
Dincolo de dezbaterea filosofică, ideea deschide o întrebare interesantă pentru lumea dezvoltării:
Dacă felul în care ne percepem pe noi înșine este mai puțin fix decât ne imaginăm, ce se întâmplă atunci când o experiență nouă contrazice povestea pe care o aveam despre noi?
Învățarea… ne schimbă
Suntem obișnuiți să vorbim despre dezvoltare prin ceea ce oamenii dobândesc: cunoștințe, instrumente, tehnici, comportamente sau competențe. Toate sunt importante, dar uneori, cel mai valoros rezultat al unei experiențe de învățare apare într-un loc mai greu de măsurat.
Un tânăr profesionist își susține pentru prima dată ideea în fața boardului. A pregătit prezentarea, și-a repetat argumentele și probabil a intrat în încăpere cu mai multe emoții decât ar fi vrut să se vadă.
Prezentarea se termină, vin întrebările, răspunde. Cineva îi contestă o presupunere și reușește să își susțină raționamentul, apoi o altă persoană dezvoltă una dintre ideile lui. Conversația continuă.
Din perspectiva competențelor, am putea spune că și-a exersat capacitatea de prezentare, influențare sau comunicare.
El, însă, a rămas cu ceva mult mai personal: ”Am reușit. Pot să fac asta.”
Data viitoare va intra în încăpere cu mai multă încredere: cu amintirea unui moment în care a făcut față unei situații care înainte îl intimida.
Aici învățarea începe să atingă identitatea—nu mai adaugă, pur și simplu, ceva în repertoriul profesional. Ceea ce am trăit schimbă, puțin câte puțin, ceea ce credem că este posibil pentru noi.
Identitatea profesională nu vine odată cu job title-ul
Un titlu ne poate spune ce responsabilități avem, însă spune mult mai puțin despre felul în care ajungem să ne vedem în acel rol în timp.
Un manager aflat la început poate avea autoritatea formală de a conduce o echipă și, totuși, să ezite să se considere lider. Un specialist foarte bun poate primi o responsabilitate nouă, continuând o vreme să se raporteze la sine prin limitele rolului anterior. Cineva poate avea ani de experiență și să intre într-o conversație dificilă convins că „nu este bun la astfel de lucruri”.
Identitatea profesională se formează lent… prin încrederea pe care ne-o acordă cineva înainte să fim complet siguri că o merităm. Prin proiecte care ne solicită resurse pe care nici nu știam că le avem. Prin greșeli, feedback, conflicte, responsabilitate și reușite.
Și chiar în astfel de contexte, o experiență suficient de puternică poate modifica o propoziție pe care o spuneam despre noi de ani întregi.
”Poate că… chiar pot.”
Poveștile despre cine suntem — și rolul liderilor
Acest proces se întâmplă permanent în organizații, inclusiv în afara programelor formale de dezvoltare.
Primul proiect pe care îl conducem, o negociere dificilă, o greșeală serioasă… prima dată când cineva ne cere opinia într-o decizie importantă. Sau o conversație în care reușim să spunem ceva ce înainte am fi ținut pentru noi.
Experiențele nu rămân doar evenimente, căci le (re)interpretăm mereu. Iar liderii au un rol esențial în felul în care aceste experiențe capătă sens. Uneori, prin gesturi aparent mici. De exemplu, un manager…
- îi oferă cuiva primul proiect important
- îi cere opinia înainte să îi propună propria soluție
- îi încredințează o decizie pe care până atunci ar fi luat-o singur
- după o conversație dificilă, îl invită să reflecteze la ce a funcționat și ce ar putea face diferit.
Într-o conversație de coaching, deseori se întâmplă ca cea mai utilă intervenție să fie o întrebare puternică, pusă la momentul potrivit, urmată de răbdarea de a asculta răspunsul.
Când spunem împuternicire, nu ne gândim doar la autonomie, ci la această încredere acordată oamenilor: șansa de a încerca, de a decide și de a descoperi prin experiență ce pot face.
Dar oamenii învață de la liderii lor și în absența unor intervenții deliberate. Observă cum reacționează la o greșeală, cum poartă o conversație dificilă, cum iau decizii sub presiune sau cum recunosc că încă nu au un răspuns. Observă cât de dispuși sunt să asculte și ce se întâmplă atunci când cineva le contestă o presupunere. Leadershipul este, în acest sens, și modelare.
Un lider care își schimbă poziția după ce a ascultat un argument bun arată că autoritatea și deschiderea pot co-exista. Un manager care își asumă o greșeală poate transforma vulnerabilitatea dintr-un risc într-un comportament legitim. Iar cineva care oferă responsabilitate unui coleg aflat la început îi poate transmite, înaintea oricăror cuvinte: cred că poți face asta.
Aici se întâlnesc modelarea, coaching-ul și împuternicirea. Prin exemplul personal, prin întrebările pe care le pun și prin libertatea pe care o oferă, liderii pot deschide oamenilor noi moduri de a gândi și de a acționa.
Organizațiile influențează astfel identitatea profesională prin ceea ce fac posibil în fiecare zi: inițiativă, responsabilitate, feedback, sprijin și oportunitatea de a încerca.

O identitate suficient de flexibilă pentru schimbare
Într-o lume profesională care se transformă rapid, flexibilitatea privește și felul în care ne definim.
Eu sunt omul care face asta.
Eu conduc în felul acesta.
Eu nu mă pricep la tehnologie.
Rolul meu nu presupune asta.
Astfel de definiții ne oferă stabilitate. Ne ajută să construim expertiză, continuitate și sentimentul că știm cine suntem într-un anumit context… Dar ceea ce ne-a oferit stabilitate într-o etapă poate deveni limitativ pentru următoarea — și astfel, tunelul Eului ne ține pe loc.
Schimbarea rolurilor, apariția unor tehnologii noi, trecerea către leadership sau pur și simplu o organizație care evoluează ne cer uneori mai mult decât să adăugăm o competență. Ne cer să ne permitem să devenim un alt fel de profesionist decât cel pe care îl cunoșteam până atunci.
Asta nu înseamnă să renunțăm constant la cine suntem, ci să păstrăm suficientă flexibilitate în povestea despre noi încât experiențele noi să o poată rescrie.
Din reflecție, în practică
Dezvoltarea identității profesionale se construiește prin experiențe în care oamenii pot experimenta comportamente noi, primi feedback și descoperi alte modalități de a acționa.
Din Portofoliul Keystone, trei programe de dezvoltare integrează în mod firesc această perspectivă:
Empowering People
Empowering People
Cum creez spațiul în care ceilalți pot crește?
Coaching Skills
Coaching Skills
Cum îl ajut pe celălalt să-și descopere propriile răspunsuri?
Leadership Effectiveness
Leadership Effectiveness
Ce modelez pentru ceilalți prin felul în care conduc?
Un gând final
În articolul despre ritm, am privit dezvoltarea prin timpul de care experiențele au nevoie pentru a se transforma în învățare.
În cel despre rezonanță, am mers mai departe și am explorat relația vie dintre oameni, munca lor și lumea organizațională în care acționează.
Identitatea adaugă o a treia dimensiune: ceea ce învățăm despre noi înșine pe parcurs.
Acesta este printre cele mai profunde roluri ale dezvoltării: să le ofere oamenilor ocazia de a-și extinde, odată cu competențele, și imaginea despre ceea ce sunt capabili să devină.
Suita de competențe Keystone
Suita Keystone pornește exact de aici: creăm contexte de învățare în care oamenii pot experimenta, reflecta și descoperi noi modalități de a gândi și acționa.
Fiecare program este adaptat realității organizației și experiențelor participanților, astfel încât dezvoltarea să poată continua dincolo de sala de curs, în situațiile în care oamenii își construiesc zi de zi felul de a lucra, de a conduce și de a colabora.


Parteneri pentru schimbare
Scrie-ne și putem explora împreună soluții relevante pentru echipele tale, cultura pe care o construiți și direcția strategică a organizației voastre în 2026.